Loading...

La 30 martie 1850, în Buletinul Legislativ al Imperiului (Allgemeines Reichs - Gesetz - und Regierungsblatt für das Kaiserthum Oesterreich) era publicată legea provizorie, privind constituirea Camerelor de Comerţ şi Industrie, sancţionată de împărat la 18 martie 1850. Prin această lege vitală pentru viitorul statului austriac erau înfiinţate 60 de asemenea camere: Braşovul şi Clujul deveneau sediile celor două camere transilvănene; Banatul întreg şi Voievodina erau arondate Timişoarei.

Legea cuprindea cinci părţi: dispoziţii generale; despre alegerea şi durata membrilor şi membrilor supleanţi; cu privire la preşedinte, personal auxiliar şi ordinea internă; despre cheltuieli; dispoziţii tranzitorii, 42 de paragrafe şi în final lista camerelor care urmau să fie înfiinţate.

Paragraful 1 argumenta răspândirea acestor instituţii pe cuprinsul întregului imperiu „astfel ca toate provinciile să-şi găsească reprezentarea intereselor comerciale şi industriale". Măsura era justificată prin discrepanţa enormă existentă între diferitele zone; este de la sine înţeles că nordul Italiei, Boemia, Austria propriu-zisă, bazate pe o tradiţie industrială de sute de ani nu se puteau compara cu regiunile estice, mult mai înapoiate. Se urmărea şi acest fapt era pozitiv, o nivelare, o egalizare a părţilor componente şi modernizarea imensului imperiu zguduit de numeroase frământări interne, culminând cu evenimentele revoluţionare ale anilor 1848 - 1849.

Domeniul de activitate al camerelor (paragraful 3), era limitat la chestiuni comerciale şi economice, ele reprezentând organul prin care „economia şi comerţul din teritoriu fac cunoscute problemele şi dorinţele lor Ministerului Comerţului; tot ele, în calitate de intermediar aveau obligaţia de a sprijini eforturile Ministerului Comerţului pentru promovarea schimburilor comerciale.

Obligaţiile noilor instituţii preconizate (paragraful 5) erau îndreptate spre Ministerul Comerţului, constând în: întocmirea anuală, în luna martie, a unui raport principal care să cuprindă punctul lor de vedere, precum şi observaţii axate pe trei direcţii fundamentale: comerţ, industrie, mijloace de transport; prezentarea, până cel târziu la 31 octombrie a fiecărui an a unor informări asupra persoanelor cu drept de vot din circumscripţie şi ceea ce era foarte important, aceste informări se extindeau şi asupra întreprinderilor de pe raza lor, care erau obligate să înainteze rapoarte referitoare la: obiectul de activitate; mărimea întreprinderii, numărul de salariaţi, numărul de asociaţi, numărul personalului de conducere, deci toate datele în măsură să se constituie ca bază întocmirii de statistici.

Oficialii urmăreau standardizarea, atât cât era posibil a mozaicului de forme economice la nivelul întregii ţări, aprecierea corectă a potentialului economic: eliminarea economiei “subterane” aducătoare de prejudicii şi a rămăşiţelor feudale, care mergeau în virtutea „obiceiului pământului". In acelaşi timp camerele aveau obligaţii şi in raport cu stabilimentele economice de pe raza lor: În prezenţa unui reprezentant al Judecătoriei Comerciale se efectua verificarea şi pe baza acesteia erau aprobati comercianţii de mărfuri, valute şi cambii, la numirea lor concurând şi ministerele comerţului şi finanţelor.

Tot camera era singurul organism abilitat în măsură să avizeze protocoalele de firmă, contractele comerciale, înfiinţarea societăţilor pe acţiuni etc. Camerele erau îndreptăţite să ceară de la firme şi asociaţii toate informaţiile necesare pentru bunul mers al activităţii lor, având şi capacitatea de arbitraj comercial, cu condiţia respectării legilor în vigoare şi a acordului părţilor; aveau posibilitatea preluării arbitrajului şi în cazurile izbucnirii unor conflicte de muncă între patron şi angajat. Hotărârile de arbitraj erau definitive dacă ambele părţi erau de acord cu rezultatul.

Ca structură internă erau prevăzute două secţiuni, comercială şi industrială, fiecare cu atribuţii stricte, bine precizate (paragraful 6). Domeniul de acţiune comun cuprindea toate problemele interne: avize, propuneri, transporturi feroviare, poştă, telegraf, târguri, expoziţii, asigurări, carantine, sistem bancar.

Foarte importantă era sprijinirea instituţiilor de învăţământ de profil (comercial şi industrial), cu implicaţii benefice în formarea forţei de muncă, deficitară pentru Transilvania, cu excepţia Braşovului şi Sibiului. 

Camerele erau subordonate direct Ministerului Comerţului; paralel ele trebuiau să dea la cerere relaţii tuturor instituţiilor politice şi administrative din districtul lor. Reglementarea era clară, având menirea să nu contribuie la transformarea lor în „stat în stat". 

În ceea ce priveşte numărul membrilor acesta se situa, în funcţie de complexitatea problemelor între 10 şi 30, cu menţiunea că li se adăugau şi membri supleanţi, reprezentând 50% din numărul membrilor plini. Ministerul Comerţului stabilea numărul de membri pentru fiecare secţiune, cât şi categoriile de comerţ şi meserii din care aceştia să facă parte. Condiţiile (paragraful 13) privind alegerea membrilor plini şi supleanţi erau riguroase; ele prevedeau printre altele: condiţia de cetăţean al Imperiului, în deplinătatea drepturilor cetăţeneşti şi politice; vârsta de cel puţin 30 de ani; proprietar al unei firme independente de cel puţin 5 ani sau conducător al unei firme independente pe aceeaşi perioadă; erau excluse persoanele care au falimentat, cu comportament public imoral sau care au suferit cel puţin o jumătate de an o pedeapsă privativă de libertate. Toate societăţile comerciale, societăţile pe acţiuni, posesorii colectivi de privilegii, fabricile şi toate celelalte persoane colective erau îndreptăţite la un singur vot.

Preparative - în vederea constituirii Camerei braşovene

In scopul aplicării legii, Ia 26 aprilie 1850, guvernul Transilvaniei a ordonat înregistrarea comercianţilor şi industriaşilor cu drept de vot. Pregătirea listelor electorale s-a efectuat la Sibiu de către o comisie, alcătuită din comercianţi şi industriaşi, anume convocaţi. Lucrările au fost împinse până către sfârşitul lunii august; tergiversarea s-a datorat lipsei unei evidenţe clare şi protestelor Gremiului Românesc din Braşov, care se simţea frustrat. De altfel întreaga perioadă pregătitoare s-a desfăşurat sub semnul unei duble suspiciuni: aceea a localnicilor în legătură cu politica Vienei şi a doua, de ordin naţional: o rană deschisă timp de sute de ani între exclusivismul săsesc şi dorinţa de egalitate a românilor nu se putea închide prea repede. În plus, la vremea aceea, Gremiul Românesc deţinea supremaţia comerţului internaţional al Braşovului. Era nedrept în concepţia conducătorilor lui ca o societate cu 120 de membri să aibă dreptul la un singur vot, aidoma unei societăţi similare, alcătuită doar din câţiva membri. Obişnuiţi cu memoriile expediate Vienei, încă din secolul al XVHI-lea, românii din Braşov şi Gremiul în special se vor implica şi de această dată. Astfel, la 23 mai 1850 Gremiul expediază pe adresa guvernului austriac un documentat şi clarvăzător memoriu întocmit de Ioan Maiorescu; din el rezultă abuzurile la care erau supuşi întreprinzătorii români din partea breslelor şi rolul exclusiv al negustorilor români în comerţul internaţional al oraşului. 

Pe lângă prezentarea stării economice a zonei, memoriul vine cu numeroase propuneri, ce se vor regăsi în anii de început ai Camerei; toate aceste frământări sunt încă o dovadă că principalele cauze ale rămânerii în urmă a Transilvaniei au fost separatismul etnic şi statutul de privilegiat sau tolerat al locuitorilor săi. În şedinţa de examinare a listelor desfăşurată în 18 iulie la Sibiu, Ioan G. Ioan, omul de încredere al Gremiului, dovedeşte plenului pe baza unor argumente corespunzătoare că listele au fost întocmite greşit; în timp ce unele firme erau trecute de mai multe ori, altele erau omise; din ţinutul Odorheiului datele lipseau cu desăvârşire, iar Ia sate de frica impozitelor oamenii îşi tăgăduiau profesiunea. Toate acestea, la care se mai adaugă unele revendicări, ca: recunoaşterea importanţei Gremiului; respectarea egalităţii drepturilor cetăţeneşti, reprezentarea romanilor în viitoarea Cameră, le aflăm dintr-un alt memoriu expediat Ministerului Comerţului din Viena de către Gremiu, sub semnăturile Iui Ioan Jippa şi Rudolf Orghidan. 

În toamna anului 1850 au fost tipărite listele definitive; reieşeau 424 alegători la secţiunea comercială şi 5127 la cea industrială. Pe baza acestor date, cărţile de alegător au fost expediate celor îndreptăţiţi, iar la 21 octombrie 1850 a început numărătoarea voturilor înaintea comisiei electorale de la Sibiu. Acţiunea a fost finalizată la 30 decembrie 1850, odată cu afişarea rezultatelor definitive. 

La 20 ianuarie 1851 avea loc şedinţa festivă de deschidere a Camerei de Comerţ şi Industrie Braşov în prezenţa oficialităţilor, în frunte cu Franz von Salmen, comitele saşilor care îndeplinea şi rolul de comisar guvernamental şi a unui public numeros.

Cuprindere administrativă

Camera de Comerţ şi Industrie cu sediul la Braşov cuprindea iniţial jumătatea sud-estică a Transilvaniei, adică districtele militare: Sibiu (cu cercurile: Braşov şi Bistriţa), Odorhei şi Făgăraş, ceva mai mult de 2/5 din suprafaţa Transilvaniei. În cuprinderea ei se aflau 47 de circumscripţii şi 8 oraşe libere: Braşov -21.208 locuitori; Sibiu - 16.550 locuitori; Sighişoara - 8.087 locuitori; Bistriţa - 5.724 locuitori; Mediaş - 5.190 locuitori; Orăştie - 4.260 locuitori

Ca populaţie număra 927.292 locuitori, care repartizaţi pe districte, reveneau: 494.164 pentru districtul Sibiu; 367.374 pentru districtul Odorhei şi 65.754 pentru districtul Făgăraş. După naţionalitate erau: români 39%; unguri 37,25%; germani 19,3%; ţigani 4,7%; armeni; evrei şi foarte puţine alte naţionalităţi. 

Românii trăiau în mase compacte în districtul Făgăraş, în ţinuturile de la graniţa cu Ţara Românească şi în cele cu populaţie mixtă, împreuna cu saşii; ungurii (secuii) în districtul Odorhei, iar saşii în ceea ce era numit prin tradiţie Sachsenland (Sibiu, Ţara Bârsei, Bistriţa, Sebeşul Săsesc, Mediaş, Sighişoara).

Pe baza înaltului ordin din 4 iunie 1854 care împărţea Transilvania în 10 districte militare, configuraţia teritorială a camerelor Braşov şi Cluj a suferit unele modificări: astfel cele cinci cercuri: Orăştie, Sibiu, Braşov, Odorhei şi Bistriţa rămâneau Camerei braşovene, în timp ce: Alba lulia, Târgu Mureş, Cluj, Dej, Şimleul Silvaniei reveneau Camerei clujene. 

În anul 1889 se produce o nouă modificare: cele trei districte secuieşti: Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei sunt arondate nou înfiinţatei camere cu sediul la Tg. Mureş. Camera din Braşov rămânea cu patru comitate: Braşov , Sibiu, Făgăraş, Târnava Mare (conform recensământului efectuat la începutul anului 1891 un total de 458.819 locuitori. După această dată nu au mai intervenit alte schimbări.

 

Oglinda economică a circumscripţiei Camerei braşovene la înfiinţarea acesteia


Agricultura - Suprafaţa totală a circumscripţiei Camerei cuprindea 3.407.945 jugăre de pământ productiv şi 1.174.055 jugăre de teren neproductiv. Producţia de cereale nu acoperea consumul, mai ales pentru Odorhei recurgându-se la importul de grâu, secară şi porumb din districtul Sibiului şi din Principatele Dunărene. La Sf. Gheorghe şi în districtul Făgăraş tutunul era cultivat pe o scară destul de largă şi în părţile vestice tradiţionale erau culturile de viţă de vie şi cele pomicole. în tot districtul exista o singură asociaţie agricolă înfiinţată în anul 1843 la Sibiu.

Pescuitul autohton era limitat la râurile Olt şi Mureş, în timp ce apele de munte furnizau păstrăvi şi raci. Cea mai mare parte a peştelui venea de la Dunăre, fiind îndreptat aproape în exclusivitate spre piaţa Braşovului. In anul 1851 a fost importat peşte nobil, sturioni, în valoare de 7440 fi. şi peşte obişnuit, crap, în valoare de 60.880 fi. Icrele de crap şi peştele obişnuit erau consumate cu predilecţie de populaţia săracă.

Ocupaţia de căpetenie a locuitorilor din părţile secuieşti era pădurăritul şi exploatarea primitivă a lemnului.

Creşterea animalelor ocupa un loc important în statisticile vremii: caprele predominau în Sibiu şi Ciuc, iar porcii în Făgăraş. cel mai mare era numărul oilor în jurul anului 1850 erau la brăneni şi săceleni iar tendinţa lor era crescătoare.

Meşteşugurile şi industria - Meseriaşii grupaţi în bresle, formă de organizare străveche şi încă puternică se găseau la: Sibiu, Braşov, Mediaş, Orăştie, Bistriţa; de sute de ani meseriile prinseseră rădăcini puternice. Existau şi câteva bresle (ţehuri) româneşti în Şcheii Braşovului, Făgăraş şi Haţeg, specializate în cojocărie, croitorie, papucărie şi port naţional.

Cu toate acestea începuse un proces lent de decădere, mai ales a celor specializate pe metal. În schimb, tâmplarii, pălărierii, bumbăcarii, ţesătorii, torcătorii erau foarte solicitaţi. În zona Braşovului torcătoriile manuale aproape dispăruseră, fiind înlocuite cu utilaje acţionate de forţa apei; 10 meşteri începuseră să folosească maşini de pieptănat lâna acţionate de boi; ţesătorii de in exportau masiv în Principate. Cu toate acestea numărul atelierelor era în scădere.

Pe teritoriul Camerei existau cinci asociaţii de meseriaşi înfiinţate la: Sibiu – 1840, Braşov – 1841, Mediaş – 1845, Sighişoara – 1849, scopul lor comun era îndreptat spre „înaintarea activităţii meşteşugăreşti şi industriale", mijloacele de atingere a acestuia constau în: discuţii, conferinţe, adunări periodice, examinarea de cărţi, ziare reviste, modele, mostre, aparate chimice (Sighişoara), examinarea periodică de către o comisie specială a produselor membrilor, organizarea de expoziţii, colaborarea cu aşa-numitele şcoli duminicale pentru perfecţionarea ucenicilor şi a calfelor.

Foarte bine reprezentate în zona Braşovului erau manufacturile, întreprinderi sezoniere, apărute prin transformarea capitalului negustoresc în capital industrial. Ele prelucrau: lâna, bumbacul şi carnea de oaie, materii prime aflate din abundenţă.

În jurul Braşovului existau aproximativ 20 de spălătorii de lână : „Importantele spălătorii de lână ale comercianţilor Naum Dociu (Dosios), Dumitru Rusu. Cristodor Mumiali, Cristodor Vapa, Ioan Pantazy, Nicolae Dima, Rudolf Orghidan, Ioan Iuga, Gheorghe loan şi fiii, Nicolae Ioanovici, Gr, Pană etc. din împrejurimile Braşovului ocupă zilnic, de la începutul lunii martie şi până la finele lunii octombrie, 1500 - 2000 de muncitori “. Lucrătorii proveneau din Şchei şi Braşovul Vechi; timpul de lucru era de la 6 dimineaţa până la 8 seara, cu o pauză de trei ore. Lucrau femei, bărbaţi şi copii. În acelaşi loc existau 10 zahanale în care lucrau 300 de lucrători; numai în lunile octombrie şi noiembrie erau sacrificate 100.000 oi şi capre; carnea lor fiind foarte ieftină era vândută populaţiei sărace. Tot aici erau produse şi corzi de vioară foarte cerute la export. Laptele de oaie era folosit pentru producerea brânzei şi a caşcavalului, înregistrate la oficiile vamale şi exportate.

Foarte bine reprezentate, mai ales în secuime erau berăriile şi distileriile de rachiu. „Berea - se sublinia într-un raport - era băută în satele săseşti la sărbători, aproape de întreaga familie". Din aceeaşi zonă plecau spre Principate dulciuri, sub formă de turtă dulce şi dulceaţă. „Despre o industrie în sens modern abia se poate vorbi în districtul camerei noastre - subliniau oficialii acestei instituţii - le lipseşte capitalul, iar locuitorii, cu câteva excepţii se situează într-un palier inferior". 

Extragerea şi prelucrarea fierului erau concentrate în zona Hunedoarei, Cugir şi în secuime. Izvoare de apă minerală se aflau la Borsec, Tuşnad, Vâlcele, iar băi la: Covasna, Malnaş, Zizin, Sovata. Exista şi o „Societate pentru producerea fierului şi cărbunelui" cu capital austriac, al cărui sediu era la Braşov; activitatea efectivă era desfăşurată în regiunile aferente.

Sticlăriile (în marea lor majoritate arendate) erau răspândite la: Bixad, Zagon, Zălan, Cârţa de Sus şi Porumbacu de Sus (ultimele două se aflau în administraţia lui Nicolae Ciurcu). 

Bine dotată cu aparatură era industria hârtiei; Ia Orlat şi Cârţa se producea hârtie pe cale industrială, în timp ce la Braşov şi Prejmer hârtia era prelucrată manual. Alte fabrici de hârtie erau la: Sf. Gheorghe, Ciuc, Bogata (Făgăraş), Avrig, Sibiu, Orlat, Orăştie.

Torcătoriile mecanice de la Zămeşti, Braşov şi Gura Râului (Sibiu) posedau maşini de tors, pieptănat etc. Producţia lor pleca spre marile oraşe ale Transilvaniei sau direct la Triest. 

La Braşov exista pe canalul Timiş, ca proprietate a lui Gottlieb Fleischer o fabrică de ghips şi materiale glazurate, înfiinţată către anul 1841, ale cărei produse erau exportate în Turcia şi Principate şi o fabrică de chibrituri, înfiinţată în 1851, la care lucrau 3 muncitori şi 22 de fetiţe.

Teritoriul Camerei era acoperit de o reţea foarte deasă de mori de măcinat, înşirate de-a lungul apelor. Ele aveau o veche tradiţie fiind atestate încă din secolul al XTV-lea; din punctul de vedere al proprietăţii aparţineau comunelor, breslelor sau unor persoane private. În afara celor specializate pe măcinatul cerealelor mai existau mori de hârtie, „de lemn" , „de ulei" şi „de oţet". 

Comerţul din această perioadă putea fi considerat o „perlă" a oraşului: de aceea Ţara Bârsei era singura provincie a Transilvaniei cu o balanţă activă, dacă luăm în considerare şi meşteşugurile. în sprijinul acestei idei în Memoriul Gremiului se venea cu date concrete, demonstrându-se contribuţia celor 136 case braşovene, de pe urma cărora visteria avea la 1840 un venit estimat la 160.000 fi. M.C.; numai un singur negustor, Rudolf Orghidan a plătit singur taxe de import - export şi tranzit în valoare de 18.255 fi. Prin comerţ „se asigura locuitorilor Braşovului şi altor districte traiul, aducând Transilvaniei întregi un mare folos şi câştig", aceasta cu atât mai mult cu cât „Braşovul nu era în legătură directă nici cu marea, nici cu o cale comercială europeană mai de seamă; cu toate acestea Braşovul rămânea cea mai importantă piaţă comercială a Transilvaniei asupra întregii Turcii europene, a Dunării de Jos, Mării Negre, peste Bosfor, până în Asia Mică şi Egipt". 

Transporturile erau asigurate în exclusivitate de către căruţaşii români, având o mare importanţă în comerţul Transilvaniei cu Levantul, adică pe ruta de la Braşov prin păsurile Bran şi Timiş în Valahia şi peste Oituz în Moldova; fără alte comentarii se constata că: „rutele sunt pline de greutăţile cunoscute".

 

Activitatea Camerei braşovene de la înfiinţare şi până la 1867 

Dezvoltarea economică a teritoriilor care făceau parte din circumscripţia Camerei era frânată de concurenţa tot mai acerbă a ţărilor dezvoltate din Apusul Europei care îşi trimiteau produsele pe calea apei spre porturile Galaţi şi Brăila, invadând Principatele dunărene, principalul şi tradiţionalul debuşeu al părţii sud-es-tice a Transilvaniei. Dacă în 1843 venea un singur vapor cu fabricate englezeşti în portul Galaţi, în 1845 numărul lor se ridica la 13 iar valoarea declarată a mărfurilor a crescut până în 1852. Vasele plecau înapoi încărcate cu cereale. Acest schimb se efectua în condiţiile în care Anglia desfiinţase taxele vamale pentru comerţul cu cereale, ceea ce era foarte avantajos pentru Principate. Concurenţei engleze şi franceze i s-a adăugat cea internă, austriacă, îndată după desfiinţarea barierelor vamale, prin Patenta din 16 noiembrie 1851. Şi mulţimea târgurilor organizate în Transilvania, comerţul ambulant, cel clandestin cu bumbac american, diferitele privilegii erau tot atâtea piedici în calea dezvoltării pe baze moderne a economiei. 

Industria autohtonă, chiar şi cea textilă era lipsită de putere; din cauza lipsei acute de capital puţinele întreprinderi înfiinţate nu erau viabile; în general după câţiva ani de bunăstare la cea mai mică perturbare sucombau în timp ce altele „se târăsc în ciuda tuturor eforturilor într-o cruntă sărăcie"; de asemenea le lipsea posibilitatea de a produce ieftin şi în cantităţi mari. Produsele breslelor, „braşoveniile", exportate din vechime în Levant şi Principate suportau pe lângă concurenţa produselor din Vest şi pe cea a secuilor „care produc sub masca braşoveniilor, mărfuri de calitate inferioară, pe care le comercializează în Levant. Aşa se întâmplă cu lâna de calitate, înlocuită cu un amestec grosolan cu păr de vită; pălăriile, sub marca de Braşov sunt confecţionate dintr-un amestec grosolan de lână, vândute în Moldova şi Ţara Românească sub marca de pălării braşovene".

De aceea, una din primele cereri ale Camerei era apariţia cât mai urgentă a legii mărcilor şi a ştampilelor. La fel de precare erau circulaţia monetară, învăţământul de specialitate, cu repercusiuni negative asupra forţei de muncă, comunicaţiile şi cadrul legislativ. Practic în această perioadă se trăia din meşteşuguri, comerţ, oi şi din prelucrarea primară a produselor animaliere.

Acestea sunt condiţiile în care şi-a început activitatea Camera braşoveană. Primele şedinţe, desfăşurate la intervale mici de timp au fost consacrate activităţilor organizatorice: stabilirea unui regulament intern şi instrucţiuni pentru funcţionari. Curând însă, trecând peste greutăţile începutului şi neîncrederea cu care era privită de localnici, Camera şi-a găsit un important câmp de activitate în examinarea noilor proiecte de reformă. Între acestea se numără „instrucţiunile provizorii", lansate de guvern până la adoptarea unei legi definitive a meseriilor. Deşi nu a desfiinţat breslele, principalul lor merit constă în eliminarea „numărului închis" al membrilor unei corporaţii şi în afirmarea ca principiu de bază al liberei concurenţe; înlăturarea graniţelor etnice a deschis pentru prima dată un câmp larg de activitate românilor. Camera reuşeşte cu mare greutate să împace divergenţele apărute între negustori, spirite liberale şi meşteşugari, care sprijiniţi de bresle se opuneau oricărei schimbări, care le-ar fi schimbat modul de viaţă. Prima intervenţie directă a Camerei este făcută cu ocazia unei conferinţe organizată la Viena în anul 1851, în chestiunea discutării tarifului vamal, la care a participat în calitate de reprezentant Traugott Binder, postăvar din Sibiu. El a insistat pe înfiinţarea de şcoli reale în această parte a Transilvaniei. În paralel Camera a trecut la analizarea fondurilor de comerţ ale negustorilor, dovedirea mijloacelor de a face comerţ pentru a se putea dobândi dreptul de prăvălie, controlul înregistrării firmelor în vederea acordării de certificate, adunarea şi publicarea celor dintâi date statistice. Astfel, în anul 1852 pe teritoriul Camerei erau înregistrate legal 167 de firme comerciale şi peste 1400 de firme cu caracter industrial, care ocupau 8.000 de persoane. Singura ramură viabilă era comerţul, fapt recunoscut de către conducerea Camerei: „Braşovul este cel mai important punct pe de o parte pentru importul materiilor prime din provinciile moldave, valahe şi turceşti spre Transilvania şi pentru expedierea acestora mai departe, spre Viena şi Pesta, iar pe de altă parte pentru exportul produselor manufacturate spre ţările dunărene şi Turcia, ca şi în desfacerea acestor manufacturi, în altă direcţie, spre Timişoara, Pesta şi Slavonia". În vederea câştigării încrederii cercurilor specializate, Camera a publicat în presă sau în broşuri separate hotărârile şedinţelor şi propunerile avansate.

O altă iniţiativă a Camerei a constat în acordarea de consultanţă de specialitate celor care doreau să înceapă o afacere sau să întemeieze asociaţii economice. În scurt timp Camera a fost chemată să soluţioneze diferite litigii în calitate de arbitru. Desele solicitări au determinat-o să înfiinţeze în interiorul ei un oficiu special. Delegaţii ale Camerei s-au deplasat în mai multe rânduri pe pieţele din Balcani şi în Principatele dunărene pentru a strânge datele necesare şi a întocmi studii privind căile de îmbunătăţire a exportului spre acest debuşeu tradiţional. Tipărirea listei celor mai importante firme industriale şi comerciale din spaţiul cercetat a fost considerată extrem de utilă.

În anul 1852, sub egida Camerei a fost organizată la Braşov cea dintâi expoziţie economică de anvergură, cu prilejul vizitei împăratului Franz losif. Deşi n-a durat decât două zile, această manifestare a constituit un prilej „de a arăta ce poate Braşovul". Latura expoziţională a constituit un punct forte în activitatea ulterioară a acestei instituţii.

În aceşti ani apar şi primele iniţiative pe tărâm social: Camera intervenea în favoarea calfelor, cerând pentru această categorie scurtarea stagiului militar şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. 

Dar problema obsesivă a epocii ridicată de toate cercurile interesate era cea a îmbunătăţirii căilor de comunicaţie, aflate într-o stare dezastruoasă; dacă se adăuga şi lipsa unei legături directe cu porturile dunărene şi concurenţa străină care îşi crease deja debuşee, perspectiva devenea sumbră, producţia Transilvaniei era ameninţată cu dispariţia. În acest scop Camera cerea insistent încă din anul fondării ei construirea şoselei Oituz - Iaşi pentru înlesnirea legăturilor cu Moldova, iar pentru Ţara Românească era solicitată şoseaua Turnu Roşu peste Câineni şi Piteşti spre Bucureşti (ca legătură directă între Sibiu şi Bucureşti şi pe de altă parte, şoseaua de la Predeal până Ia Piteşti, cu bifurcaţia spre Bucureşti şi Brăila Camera s-a implicat şi chiar a rezolvat probleme ale comunicaţiilor moderne cum a fost telegraful; prima linie telegrafică care lega Braşovul cu lumea a fost inaugurată în anul 1854. 

Căile ferate sunt o creaţie exclusivă a Camerei braşovene şi un succes personal al primului ei preşedinte, Karl Maager, considerat de contemporani „cel mai zelos şi mai energic apostol al chestiunii căii rate".

Încă din anul 1851 Camera angajează pe cheltuială proprie o comisie alcătuită din ingineri şi topografi care să cerceteze munţii de Ia frontieră şi greutăţile care ar apărea pe un asemenea teren accidentat. Raportul comisiei este clar: pasul Buzăului era nepotrivit, în schimb celelalte trecători, Bratocea şi Predeal ar putea fi corespunzătoare. Dorind o nouă prospectare care să fie făcută de un inginer vienez Camera lansează o subscripţie publică ale cărei rezultate sunt nesatisfăcătoare. Conştientă că singură nu va putea rezolva mare lucru, Camera îşi începe şirul intervenţiilor pe lângă oficialităţile vieneze, conjugate cu încercarea de a convinge conducerea Ţării Româneşti de a executa cât mai grabnic linia ferată Predeal - Ploieşti - Buzău, cu ramificaţia Ploieşti - Bucureşti Giurgiu, obligându-se a găsi un concesionar pentru această linie, precum şi a dobândi de la Turcia concesiunea liniei Rusciuc - Varna. În Braşov s-a alcătuit în această chestiune un Comitet al căilor ferate al celor trei naţionalităţi. Greutatea cea mai mare a venit din partea cercurilor sibiene, total de acord cu iniţiativa braşovenilor, cu condiţia... ca prima cale ferată să treacă pe la Sibiu. Demnă de o cauză mai bună era şi rivalitatea între capitalurile austriece şi cele maghiare.

În 1859 a părut noua lege a meseriilor, bazată pe principiul liberei concurenţe. La 1 mai 1860 guvernul vienez a trecut la aplicarea acesteia, ceea ce a însemnat pentru camere sarcini deosebit de grele: ele erau obligate a efectua toată munca de transformare a breslelor în asociaţii meşteşugăreşti; în paralel meseriaşii care nu făceau parte din bresle erau obligaţi să se înscrie în alte forme asociative. Camera braşoveană s-a străduit din răsputeri să faciliteze această tranziţie dar rezistenţa depusă de breslele încă puternice şi complexele probleme apărute la nivel central determină o tărăgănare a lucrurilor. În şedinţa din 3 ianuarie 1860, preşedintele Camerei braşovene saluta aceasta nouă iniţiativă nu fără a face aluzii la întârzierea adoptării ei şi la deciziile adesea contradictorii luate de înaltul Regim: „Acum, după ce chestiunea este rezolvată definitiv după ce au căzut bastioanele de apărare de până acum şi fiecare e avizat la puterea sa proprie, nu mai avem a ne plânge încoace şi încolo fără folos asupra faptului, ci din contră să încurajăm publicul industrial, să căutăm şi să aplicăm toate mijloacele potrivite, pentru a-l face capabil de a suporta concurenţa, să salutăm cu bucurie această lege ca unul dintre cele mai însemnate progrese în viaţa economică naţionala a patriei noastre".

Anii '60 ai secolului al XlX-lea au determinat o încetinire a activităţii camerelor, locul chestiunilor economice fiind luat de cel politice: „De la camere se cereau tot mai rar opiniuni asupra chestiunilor mai importante, iară propunerilor lor nu li se da atenţiune din partea locurilor mai înalte, competente, căci acele cercuri erau interesate exclusiv de chestiuni politice... Nici alegerile pentru cameră nu s-au mai făcut regulat, aşa că s-au născut perturbări de natură internă şi externă. Cu toate acestea, reprezentanţii Camerei profită de vizita la Braşov (1861) a contelui Miko, guvernatorul Transilvaniei pentru a-i înmâna un memorand, cu privire la începerea neîntârziată a construcţiei liniei ferate până la Braşov, continuarea ei până la graniţa românească şi punerea unui accent deosebit pe încheierea unui tratat comercial cu Principatele Unite „pentru a face relaţiunile de aici mai favorabile pentru comerţul şi industria din Transilvania.  Rezultatele obţinute de Camera braşoveană în cei zece ani de activitate sunt elogiate în mesajul consilierului von Closius adresat conducerii: „Este un fapt îmbucurător, că numai foarte puţine Camere comerciale din imperiu şi-au priceput problema lor însemnată totdeauna atât de corect, şi-au îndeplinit-o atât de consecvent şi conform spiritului timpului, ca aceea al cărei prezident sunteţi de mulţi ani". Aceste cuvinte rezumă bilanţul activităţii primului deceniu.

Evoluţia Camerei braşovene între 1868 si 1886

Cu excepţia crizei din 1872, cu repercusiuni mai ales asupra industriei textile, perioada anilor 1868-1886 se caracterizează printr-un avânt economic. Tratatul economic încheiat cu România în 1875 aduce Transilvaniei avantaje excepţionale în exportul de produse finite şi importul de materii prime ieftine din România. La toate acestea se adaugă şi numeroasele legi votate privind impulsionarea şi protejarea industriei autohtone, cum au fost: în 1881 legile pentru încurajarea industriei zahărului; concesionarea hârtiei; favorurile de dare din partea statului, de care au beneficiat numeroase ateliere şi fabrici, iar între 1884 şi 1885 legile pentru încurajarea fabricilor textile şi de tăbăcărie. 

Anul 1868 a însemnat pentru camere un nou cadru legislativ, constituţional, conjugat cu o muncă susţinută de reorganizare; nemulţumit, Ministerul Ungar al Comerţului a convocat la Budapesta o conferinţă a tuturor acestor instituţii pentru a le cere părerea în vederea modificării legii, abia ieşite. Deşi Camera braşoveană a înaintat o serie de propuneri, legea din 1868 a rămas, cu unele amendamente, valabilă până în 1918. După un scurt moment de „respiro" Camera a fost pusă în faţa noii legi a meseriilor, adoptată în 1872, care consfinţea desăvârşita libertate a exercitării tuturor profesiunilor economice în chip independent, în sensul că nimeni nu putea împiedica pe nimeni să practice un meşteşug similar cu al său. Oricine avea pregătirea profesională necesară şi voia să lucreze pe cont propriu era de ajuns să facă o cerere autorităţii competente, care era obligată să-i elibereze gratuit cuvenita autorizaţie; dacă aceasta întârzia mai mult de trei zile, petiţionarul era îndreptăţit să-şi înceapă meşteşugul. Asociaţiile de meşteri erau permise celor cu aceeaşi meserie sau cu meserii înrudite, în vederea sprijinirii intereselor comune, doar cu prealabila aprobare a statutelor de către ministerul de resort. Intrarea în asociaţie era liberă. Breslele erau obligate ca în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a legii să se transforme în societăţi, având dreptul de a-şi păstra patrimoniul; în caz contrar, prin hotărârea adunării generale sau în lipsă, prin decizia forului jurisdicţional superior, averea era destinată unor scopuri de utilitate meşteşugărească. Prin această lege, breslele erau obligate să se transforme în asociaţii libere; astfel după multe secole existenţa lor a luat sfârşit; astfel în Braşov: ţehurile măcelarilor şi a cojocarilor români se transformă în: Societatea Cooperativă a Măcelarilor Români, respectiv Societatea Cooperativă a Cojocarilor Români, iar Gremiul Levantin în: Asociaţiunea Comercianţilor Români pentru Negoţiu Levantin din Braşov, cu menţiunea că noile statute îi sunt aprobate abia după 6 ani. În acelaşi timp vechile bresle şi ţehuri româneşti şi săseşti, în afară de statute erau obligate să-şi schimbe şi însemnele: sigilii, steaguri etc. Această nouă lege a avut efecte benefice în planul dezvoltării meseriilor, care au rămas una din ramurile de bază ale economiei; cu foarte mici excepţii principiul separării etnice a fost menţinut. Mica producţie a rămas Înfloritoare până în perioada interbelică;astfel în 1934 numărul atelierelor trecea de 1490. Ca şi în situaţiile anterioare Camera braşoveană s-a străduit să ajute şi să îndrume noile asociaţii. 

În anii 70 ai secolului al XlX-lea Camera a fost chemată să se pronunţe asupra proiectului de introducere a noului sistem de măsuri şi greutăţi; pentru înlăturarea efectelor crizei izbucnită în 1872 braşovenii au propus printre altele: uşurarea sarcinilor contribuabililor către stat şi comună; suprimarea vămilor asupra cerealelor de provenienţă românească; continuarea construcţiei de căi ferate, şi joncţiunea acestora cu România, ceea ce ar fi însemnat: facilitarea transportului de mărfuri şi persoane şi crearea de noi locuri de muncă.

Cu doi ani înainte de încheierea convenţiei comerciale cu România, Camera a făcut propuneri şi a întocmit documentaţii extrem de amănunţite; aceleaşi demersuri le-a întreprins şi pentru semnarea tratatului cu Serbia, interesele Camerei fiind considerate vitale pentru relaţia cu aceste două state. În acelaşi scop specialişti ai camerelor braşoveană şi clujeană, aflate în foarte bune relaţii s-au deplasat în aceste două ţări pentru studierea relaţiilor comerciale şi a debuşeelor din ţările dunărene estice în noua conjunctură creată de Tratatul de pace de la Berlin (1878). Materialul adunat a servit ca bază în dezvoltarea ulterioară a legăturilor de afaceri ale Transilvaniei cu aceste state. 

Începând cu 1878 Camera a editat propria sa publicaţie: „Blätter für Handel und Gewerbe in Siebenbürgen" (Foi pentru comerţul şi industria din Transilvania), una din primele publicaţii cu caracter economic, redactată de Johann Hinz, neobositul secretar al acesteia. Aplicarea noii legi industriale din 1884 a însemnat un mare volum de muncă, materializat în gruparea industriilor, a căror exercitare era condiţionată de eliberarea certificatului de capacitate, de care depindea soarta multor firme. Din această perioadă merită consemnat un episod cu profunde semnificaţii; ministrul comerţului, Baronul Kemeny a impus Camerei braşovene subvenţionarea din bugetul ei a Şcolii Industriale din Sf. Gheorghe. Contrariată, Camera a protestat arătând că în acest caz se simte obligată să susţină în mod egal toate celelalte şcoli industriale din districtul ei (inclusiv pe cele româneşti şi săseşti n.n.). Rezistenţa opusă de Cameră s-a soldat în 1880 cu dizolvarea ei. În semn de solidaritate, instituţia similară din Budapesta a recunoscut într-o rezoluţie spontană că dreptatea este de partea celei braşovene. Pentru cercetarea cazului au fost trimişi în mai multe rânduri comisari ai ministerului de resort; până la 6 septembrie 1881 conducerea provizorie a fost încredinţată unei comisii alcătuită din 12 membri, sub preşedinţia omului de afaceri Lobel Aronsohn, un apropiat al cercurilor financiare maghiare. Cert este că în fruntea noului comitet definitiv a fost ales Diamandi Manole (1833-1899), singurul preşedinte român; personalitate marcantă, ale cărei merite profesionale erau recunoscute deopotrivă de români şi de saşi, cu vaste afaceri şi influenţă în România, având intrare la primul ministru chiar înaintea mitropolitului ţării; antimaghiar convins, urmărit adeseori de autorităţi pentru activitatea sa de susţinere materială a mişcării naţionale a românilor din Transilvania, Diamandi Manole era considerat un „dur", menit să contracareze din start eventualele imixtiuni în afacerile interne ale Camerei. Tot lui Diamandi Manole i-a revenit dificila misiune de a conduce destinele Camerei în timpul războiului vamal.

 

Implicarea Camerei în viaţa economico-socială a circumscripţiei (1891-1901)

Deşi perioada traversată de Cameră din anul 1890 şi până la sărbătorirea semicentenarului se restrânge la un deceniu, se impune o scurta analiză a activităţii ei în contextul unei intense politici sociale şi de reforme, iniţiată de Gabriel Barosz, ocupantul portofoliului comerţului, supranumit de contemporani „ministrul de fier". Aceste reforme, asupra lipsei cărora Camera a atras atenţia în repetate rânduri, plasau Ungaria printre ultimele ţări din Europa în acest domeniu. Astfel, Camera saluta introducerea sistemului de asigurare a lucrătorilor, cerând totodată echilibrarea şi adaptarea la condiţiile specifice fiecărei zone; la fel de încântată se arată de crearea Fondului Industrial şi Comercial pentru Ajutorarea Întreprinderilor Industriale şi Comerciale, care nu putea fi decât în avantajul propriilor ei membri. În acelaşi mod sunt privite şi celelalte iniţiative, ca: legea repausului duminical; casele de sănătate şi reforma şcolilor speciale industriale, în privinţa cărora Camera avea un cuvânt greu de spus: în numai un deceniu suma fondurilor alocate trecea de 25.000 de coroane. 

Dând dovadă de flexibilitate şi adaptare în faţa avântului fără precedent manifestat pe plan european şi mondial, Camera impulsionează iniţiativele de orice fel, sprijină ramurile mai firave şi se pronunţă hotărât pentru o dezvoltare economică armonioasă, în cadrul căreia clasa mijlocie trebuia să joace un rol bine conturat.

Agricultura: în anul 1898, cu sprijinul direct al instituţiei braşovene, a fost înfiinţată Asociaţiunea Societăţilor Comerciale Agronomice Săseşti din Ţara Bârsei, în cadrul căreia au devenit membre toate societăţile cu profil agricol din district (Bod, Hălchiu, Ghimbav, Cristian, Hărman, Feldioara, Codlea, Măieruş şi Vulcan); obiectul acestei întreprinderi consta în depozitarea şi vânzarea comună a produselor agricole, acordarea de credite membrilor în condiţii avantajoase, stabilirea de preţuri optime la vânzarea mărfurilor. Prin aceste asocieri de tip modern se urmărea depăşirea unor dificultăţi legate de starea vremii, raportul preţ -producţie şi pătrunderea ca partener credibil pe pieţele vest europene. Foarte rentabilă devenise horticultura; puieţii de trandafiri proveniţi de la trei producători de la Codlea erau ceruţi pe pieţele Ungariei, Austriei şi României (înainte de 1886).

Reforma învăţământului nu putea să ocolească, în viziunea Camerei, ramura atât de reprezentativă a agriculturii; la propunerea membrilor ei au fost amenajate pe lângă fiecare şcoală rurală grădini şi livezi model şi au fost înfiinţate şcoli de pomicultură comunale şi districtuale. După exemplul Reuniunii Agronomice Districtuale din Cincul Mare (Târnava Mare), care obţinuse în ultimii zece ani rezultate spectaculoase în prelucrarea industrială a fructelor, Camera recomanda celorlalţi pomicultori să se străduiască să-şi depăşească propriile trebuinţe.

Industria: în anul 1895 Camera înaintează o listă de propuneri privind căile prin care industria transilvăneană ar putea prospera; se remarcă patru puncte, demonstrând o viziune realistă:
- cultură şcolară tehnică temeinică;
- perfecţionarea la şcoli superioare din ţară şi străinătate;
- introducerea de noi ramuri;
- facilităţi în a deschide o firmă şi în procurarea capitalului.

O problemă spinoasă căreia Camera se străduieşte să-i facă faţă în condiţiile avântului industrial era forţa de muncă, insuficientă şi slab pregătită; singura soluţie pentru rezolvarea acestei chestiuni, era înfiinţarea unor oficii de muncă, serioase, după model german, în stare a asigura un minim de calificare. Industriei mici, al cărei declin se accentuase în timpul războiului vamal, i s-au propus diferite soluţii de salvare; cu toate acestea, Camera s-a opus categoric ca aceasta din urmă să beneficieze de credite
nerambursabile, considerând că „o asemenea procedură ucide spiritul de întreprindere şi râvna de a progresa". În schimb, pentru industria mare, considerată coloana vertebrală a economiei, se cerea sprijinul statului; stimularea spiritului de întreprindere, creşterea nivelului tehnic şi crearea unei forţe de muncă de nivel european. Camera nu s-a sfiit să recomande oficialilor că ar trebui să renunţe la doctrina statului agricol „frustrat de valorificarea superioară a bogăţiilor naturale, lipsind suportul tehnic, subvenţiunile şi întocmirile geniale tehnice"; obligaţia clasei politice era să se preocupe într-o mai mare măsură de dezvoltarea echilibrată a tuturor ramurilor.

Camera s-a străduit din răsputeri să-i lămurească pe membrii săi că numai printr-o asociere potrivită puteau ţine piept unei concurenţe tot mai acerbe; era dat exemplul unui pălărier din Făgăraş, care producând modern şi eficient a reuşit să-şi plaseze întreaga producţie în România, sfidând concurenţa fabricanţilor cu tradiţie din Italia, Austria şi Anglia; vechiul slogan „nimeni deasupra mea" şi-a spus însă din nou cuvântul.
O altă propunere, conformă cu spiritul timpului şi avantajarea industriei proprii, consta în realizarea unor legături economice mai strânse cu Orientul prin extinderea reţelei de filiale a Muzeului Comercial din Budapesta la Bucureşti şi Rusciuc.
Demersurile Camerei sunt însoţite de un remarcabil avânt industrial al zonei; au apărut numeroase fabrici noi, în timp ce altele şi-au sporit capacitatea şi spaţiile de producţie. Progresul ultimelor două decenii este foarte bine sintetizat într-unul din rapoarte: „Districtul Camerei din Braşov, în comparaţiune cu alte părţi ale ţării, posedă o industrie destul de deasă"; viaţa industrială deja de secole a prins rădăcini puternice aici în sud-estul Ardealului şi cu toată influenţa distrugătoare ea totuşi s-a susţinut puternic şi deşi din timp în timp a fost greu atinsă. Ea iarăşi a întinerit şi s-a ridicat. Din formele simple ale industriei s-au dezvoltat şi aici, atinse de aripa spiritului modern nou, mai cu seamă de 30 de ani încoace o industrie mai mare prevăzută cu mijloace noi, tehnice şi a dat un avânt nou şi o nouă direcţiune activităţii industriaşilor.

Dezvoltarea acestei industrii mai mari aici, putem spune fără exagerare, a făcut progrese frumoase, deşi n-a putut ţine pasul cu dezvoltarea altor ţări culturale, care în privinţa industrială progresează zilnic, dându-ne exemple demne de urmat. Adevărul acestor afirmaţiuni este întărit prin împrejurarea, că de pildă la Braşov (numai pe teritoriul oraşului) existau la 1870 numai 10 întreprinderi industriale mai mari, care puteau fi considerate fabrici, pe când astăzi există 40, în Sibiu erau 8, astăzi sunt 28. Situaţia ar fi putut fi şi mai bună dacă nu intervenea războiul vamal, pentru că România este debuşeul cel mai apropiat geografic şi cel mai important pentru aceste producte industriale. Din acel moment numărul întreprinderilor a crescut foarte puţin faţă de ceea ce trebuia să se întâmple cu adevărat".

La 2 februarie 1901 Camera îşi sărbătorea cu mare fast o jumătate de secol de existenţă: cu această ocazie la Casa Sfatului a avut loc o şedinţă festivă, inaugurată prin discursul lui Cari Fabrizius, preşedintele Kerciţiu, care a insistat pe buna înţelegere între naţionalităţi şi pe politica nepărtinitoare a instituţiei faţă scestea: „... în sânul Camerei noastre nu s-au încuibat împărechierile şi frecările naţionale şi că în cercul tuturor membrilor Camerei a domnit totdeauna cea mai perfectă unire şi colegialitate" continuat prin valorosul esseu al secretarului Mauriciu Thomas, intitulat „Reprivire asupra activităţii Camerei de 50 de ani"; o sumă importantă de bani a fost alocată ca primă rată pentru construirea unui sediu propriu. Banchetul s-a desfăşurat seara la Hotel Europa, într-o atmosferă cordială, la care pe lângă membrii Camerei au luat parte ca invitaţi directori de bănci şi preşedinţii tuturor reuniunilor comerciale şi industriale din oraş. S-a toastat româneşte, săseşte şi ungureşte.

 

Camera de Comerţ şi Industrie între 1902 si 1914

Între 1902 şi 1914 Camera braşoveană trebuie să facă faţă unei conjuncturi interne şi internaţionale extrem de complicată, începând de la tulburările politice care au blocat lucrările Dietei maghiare, ceea ce a avut consecinţe negative asupra legislaţiei din domeniul social şi până la criza prelungită, de la anexarea Bosniei şi Herţegovinei, implicând boicotul mărfurilor austro-ungare şi izbucnirea războaielor balcanice (1912-1913). În general, perioadele de depresiune economică (crizele financiare din Turcia, România, America, rentele rele, inflaţia, lipsa forţei de muncă, mişcările sociale) au alternat cu cele de avânt economic.

Acţiunile prioritare ale Camerei sunt îndreptate spre partenerii tradiţionali, România şi ţările balcanice, observându-se cu mare atenţie tot ceea putea favoriza sau afecta aceste relaţii. Camera era „consternată" de publicarea noului tariff vamal roman care lovea în producţia de maşini agricole, exportul acestora fiind până atunci scutit de taxe vamale.
Camera braşoveană se impune ca port - drapelul acţiunilor comune desfăşurate în primele două decenii ale secolului XX. În anul 1909 cercurile braşovene îşi exprimau dorinţa reluării tratativelor de la Budapesta privind crearea unei centrale a camerelor de comerţ şi industrie din Ungaria, care să intervină eficient în probleme de politică vamală şi comercială.
Camera a mai intervenit pe lângă instituţiile surori, guvern, parlament pentru modificarea legii incompatibilităţii (XXXIV/1901) conform căreia antreprenorii şi furnizorii guvernului nu aveau voie să primească mandate de deputaţi dietali. Primul ministru a dat asigurări că guvernul se va ocupa de aceste chestiuni. Camera are un cuvânt greu de „spus şi în ceea ce priveşte problemele sociale venind cu soluţii concrete în faţa proiectului de reformă alcătuit de guvern. Multora li se pare a fi atât de radical, încât aplicarea lui este tergiversată timp de mai mulţi ani. Printre soluţiile avansate de Cameră, foarte moderne şi astăzi, sunt de reţinut: creşterea venitului minim garantat de la 600 la 800 cor., iar numărul copiilor să conteze pentru clasele inferioare de venit; să nu se facă deosebiri în clase de venit a funcţionarilor publici cu cei privaţi, pentru prima categorie trebuind să înceteze scutirile de plată a taxelor comunale. În 1908 Camera constata cu satisfacţie că legislativul a ţinut cont de majoritatea propunerilor avansate. Pe plan local se făcuseră paşi destul de însemnaţi pe linie socială, deşi Camera era în general nemulţumită de calitatea forţei de muncă, insuficientă numeric şi calitativ. Aprecierile erau de departe foarte puţin măgulitoare: „lucrătorii noştri din ţară nu voiesc să câştige mult iar mărirea salariilor nu duce la muncă mai multă, se pretind numai drepturi şi mai puţine îndatoriri". Oficialii erau de acord cu grevele justificate dar nu şi cu agitatorii socialişti care nu îşi puteau justifica nici ocupaţia şi nici veniturile. Din cauza unei asemenei greve fusese amânată inaugurarea Hotelului Coroana din Braşov.

 

Camera de comerţ în timpul Primului Război Mondial

Izbucnirea primului război mondial a determinat profunde schimbări în activitatea Camerei braşovene; nevoită să se adapteze noilor condiţii (încetarea relaţiilor tradiţionale, trecerea de la producţia de pace la cea de război, mobilizarea forţei de muncă, rechiziţii etc.) ea se transformă în organ executoriu al comandamentului militar. Important este că şi-a conservat structurile iar din această poziţie a reuşit ca printr-o politică echilibrată să atenueze din efectele distrugătoare ale războiului. 

Aprovizionarea armatei cu alimente şi echipamente devine prioritară. În acelaşi timp Camera se dedică problemelor sociale extrem de numeroase şi grave: meşterii cu diferite grade de invaliditate reveniţi din câmpurile de bătălie erau îndrumaţi către alte meserii iar familiile celor plecaţi pe front erau ajutorate cu alimente. Membrii Camerei întocmesc liste referitoare la situaţia tuturor locuitorilor Braşovului, pe cartiere, urmând ca acestea să fie analizate de factorii responsabili. Camera a intervenit în repetate rânduri pentru menţinerea industriei pe linia de plutire, prin micşorarea rechiziţiilor de materii prime şi reorientarea producţiei unor fabrici, salvate de Ia un faliment sigur.

Camera braşoveană va intra într-o nouă etapă a frământatei sale existenţe în noile condiţii de făurire a statului naţional român unitar.

 

Camera de comerţ si industrie în perioada interbelică

Desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român a asigurat cadrul social - economic pentru realizarea deplinei unificări administrative a ţării. Consiliul Dirigent, organ central cu rol de guvern provincial sprijinit de guvernul de la Bucureşti a început instalarea administraţiei româneşti în Transilvania şi Banat. În vederea organizării noilor structuri legislaţia apărută punea bazele unei noi dezvoltări pentru adaptarea la noile condiţii şi cerinţe ale societăţii româneşti. Astfel începând cu anul 1925 se pune problema reorganizării Camerelor de comerţ. O serie de legi din 1925, 1926 (Statutul Gniunii Camerelor de Comerţ), 1929 (Lege pentru modificarea legii camerei de comerţ şi industrie), 1930 (Statutul Gniunii Camerelor de Comerţ), 1936 (Decret regal pentru fixarea circumscripţiilor camerelor de comerţ şi industrie) vin să îmbunătăţească şi să revigoreze activitatea acestora.

Trecând prin perioada crizei economice din 1929, Camera de Comerţ şi Industrie Braşov a reprezentat şi apărat cu demnitate şi pricepere interesele comerţului şi industriei în circumscripţiile sale. 

Inspectoratul Industrial Braşov îşi continuă activitatea după 1918 cu modificări în organizare înlăturându-se treptat legile vechi până la unificarea administrativă din 1925. Avea ca for central după 1918, Ministerul Industriei şi Comerţului (1919, martie-1938, aprilie), Ministerul Economiei Naţionale (1938, aprilie-1945, martie).

 

Concluzii

Indiferent de regimurile politice traversate, Camera de Comerţ şi Industrie din Braşov s-a dovedit a fi la înălţimea misiunii asumate încă de la înfiinţarea ei, în anul 1851. Depăşindu-şi condiţia funcţionărească, conducerile ei succesive au avut ca merit principal întronarea progresului în toate domeniile vieţii economico-sociale din circumscripţie. Împreună cu Camera s-a făcut cel mai spectaculos salt spre modernitate.

Momente de referinţă:
Aşezat la întâlnirea tuturor drumurilor care duceau spre Moldova şi Muntenia, favorizat de privilegiile voievodale, dar şi ale autorităţilor transilvănene, Braşovul s-a dovedit una din cetăţile care a dezvoltat COMERŢUL, dar a avut şi avantajele acestuia.

Până la 1850, când a luat fiinţă Camera de Comerţ şi Industrie, Braşovul şi-a menţinut caracterul de cetate a comerţului prin diferite forme de organizare: asociaţii între negustori, case comerciale, companii de negoţ şi societăţi cu mari implicaţii în comerţul universal. Încă de la 1678 exista la Braşov o Companie grecească de comerţ, din care făceau parte şi negustorii români din Şchei, urmată de Gremiul de Comerţ Levantin din 1827 şi cea mai puternică organizaţie negustorească, Casina Română (1835). Aceste organizaţii nu-şi limitau domeniul de activitate în raza strictă a comerţului, ci polarizau acţiuni de natură economică, politică şi mai ales cultural-spirituală.

1235 Prima menţiune documentară a oraşului cu nume CORONA
1358 Primul privilegiu comercial acordat negustorilor braşoveni pe teritoriul Ţării Româneşti
1364 Oraşul Braşov obţine un privilegiu pentru ţinerea unui târg anual
1368 Primul privilegiu comercial acordat pentru negustorii braşoveni de un domn al Ţării Româneşti (Vlaicu I)
1369 Acordarea pentru oraşul Braşov a privilegiului de „ drept de depozit” pentru mărfurile aduse din Europa Centrală. Breslele meşteşugarilor braşoveni funcţionau pe baza unor statute şi aveau privilegii pentru procurarea materiilor prime sau vânzarea de produse.
1424 Breasla blănarilor îşi stabileşte un statut de breaslă, cel mai vechi cunoscut din Braşov. Primele bresle din Braşov atestate în secolul 15 au fost: de blănari (1420), lăcătuşi (1462), cizmari (1463), croitori (1476), pielari ( 1478), curelari (1478), fierari (1478), ţesători (1489) şi mănuşari ( 1498)
1545 Construcţia Casei Comerţului pentru vânzarea produselor meşteşugăreşti ale breslelor
1678 Întemeierea companiei comerciale greceşti din Braşov
1798 la Braşov existau 43 de bresle de meşteşugari, având 1227 de ateliere.
1835 Se înfiinţează cea mai puternică orgnizaţie de comerţ „Casina Română”
1841 Întemeierea Asociaţiei Meşeriaşilor
1850 Înfiinţarea Camerei de Comerţ şi Industrie Braşov, având competenţă în toata Transilvania de sudest